Protectorul meu cu umbrela colorata

I-un sentiment bizar, şi mă face să vin cu gândul la tine. TU, prietenul meu de-o viata. Te ştiu de atunci când, stăteam singură în staţia de autobuz de pe « Aleea 44 » în ploaia torenţială si rece de toamă târzie. Apropiindu-te de mine m-ai zâmbit ştrengăreşte şi mai găzduit sub umbrela ta colorată, deşi eram prea udă ca să mă mai ajute la ceva. Cu toate că tu aveai cu totul altă destinaţie ai mers alături de mine, fără să scoţi nici măcar un sunet. Singurele „replici” date erau cele zâmbete minunate pe care nu le voi uita cu siguranţă niciodata. Când am ajuns la şcoală ţi-am auzit pentru prima data vocea-ţi caldă, spunându-mi: „Uite, poate ai nevoie vreo dată de umbrelă”. Mi-ai pus în mana-mi udă bileţelul pe care era scris un număr de telefon, apoi te-ai întors şi ai plecat zâmbind, ca un copil satisfăcut că-i cumpărase bunica ciocolată. A doua zi, a fost o zi grea. Poate cea mai grea dintre toate zilele grele pe care le avusesem până atunci. Simţeam că vreau să îţi vorbesc, dar soarele ce strălucea pe cer mă împiedica. Au trecut aşa, 2 săptămâni, fără să-ţi mai văd măcar o dată zâmbetul.Dar, într-o vineri o poaie rece s-a abătut peste oraşul nostru gri. Am fost nevoită să rămân în şcoală până la orele 15.30, cănd tatăl meu termina programul la serviciu, deşi eu terminasem cursurile deja la ora 13.Şi te-am revăzut ! Erai chiar tu, protectorul meu cu umbrelă colorată. Ai venit la mine, spunându-mi: ştiam c-o să te revad într-o zi, şi de atunci totul s-a schimbat, zilele alături de tine treceau repede, pline de fericire... Îţi mulţumesc că încă eşti alături de mine !